INCURSIUNI ALEXANDRINE 3 ( variante, remixuri)

Printre mesele barului de gară provincială caută chiștocul scăpat la picioarele celorlalți.

În jur sunt numai fețe de mese pătate de alcooluri, multicoloră priveliște, mese abandonate pe trotuar în așteptarea clienților. Oferta crâșmei de gară este de mult timp știută, reștiută, învățată pe dinafară. Recitată de mai multe ori de către un barman afumat de la berea roșioreană. Oferta ne-a fost repetată până la o memorare fidelă, precum poemul înecatului care nu ne-a salvat de greșalele trecutului.
Acum este marți sau este joi? Întreabă cineva de la masa alăturată. Dar noi știm, ni

s-a transmis din surse demne de încredere: în fiecare zi este doar vineri. Niciodată nu poate exista o altă zi. În fiecare zi doar vineri.

Pe tejghea sunt etalate la vederea clientului din dreptul mesei, să nu se ridice niciodată, să vadă de jos, toate etichetele multicolore, bicolore, multiforme: Cireșica, Vermuțelul, berica Robema din Roșiorii de Vede, vodca autohtonă, vodca cu lemon și romul cu aer jamaican, arome îndepărtate aduse sub ochiul tău de expert. Să știe clientul ce ar vrea să comande înainte de a o face, să vrea, înainte de a cere, să dorească , fără a mai gândi la niciun efect, setat pe rupere, bine orientat de oferta vârâtă în ochi.

Roșiorul aflat la câțiva zeci de kilometri de capitala județeană, cu un aer de metropolă abandonată în sudul sicilianic, trăiește în sângele nostru prin brend, aromă, licoare și ieftinătate. Era înainte de venirea noastră, va fi și după noi, într-un fel sau altul. Berea orașului nu moare, se transformă neașteptat.

Ne vindem ieftin, ne-a spus domnul. A spus-o categoric, din vârful buzelor ne-a spus-o, convins de adevărul rostit, din vârful buzelor țuguiate. Chiar nu înțelegem?

Nu mai vrem să înțelegem, căci noi de partea cealaltă a mesei vorbeam deja de Marele împușcat, neînțelesul. În niciun caz despre Marele singuratic.
De ce l-a împușcat pe plajă pe arab? Într-o secundă, două sau trei, aproximezi aproximarea venirii morții. Într-o eră a secundei. A fost o mare neînțelegere. Din cauza soarelui l-a împușcat, îi bătea prea puternic în ochi, i-a venit nu se știe de unde, secundic se pare, puțină amețeală, un fel de nor pe ochi. Noi încă mai suntem în amintirile din Norii Negri polonezi, serial cu mare succes la publicul românesc comunist. De la comuniști la noii comuniști ni se trag toate, o tragere de mână și a apăsat pe trăgaci, pa, pa, arabul.
S-a înstrăinat străinul, trăgătorul, vinovatul. Trăgătorul este mereu pedepsit, dar aici, atunci, în acel moment, nu a fost cu intenție. A fost exagerat de viu arabul, totuși, cu câteva secunde înainte de a muri, victima era încă vie și a încercat să-i spună ceva străinului cu arma îndreptată aiurea spre el. A încercat să lămurească nelămuritul. Înainte încă trăia din plin. Mai gândea. Bolborosea cuvinte. A gesticulat înainte să moară, a făcut semne obscene? Nu, poate era un om credincios, apoi s-a transformat într-un morman de carne întins inert pe nisip. Și gata cu el.
A intervenit panica străinului, a trăgătorului blestemat, spaima de după și de dinainte de proces. Teama din timpul procesului, ehee, altă poveste. Absurdul a pus mâna pe pistol, în locul lui, nu era vinovat, nu găsești vină în derutați, vina este deruta. Și a tras la țintă. O țintă arabă, necunoscută, fără pic de intenție sau răutate. Accidentul absurdului accidentează mortal străinii. Absurdul nu are nici măcar o ideologie, o proptea, o minimă lămurire. Intră în tine și apasă pe trăgaci când nu vrei, omoară cu mâna ta, te rostogolește ca un pe un sac în disperare. Ridică-te și ieși din groapa gestului tău!

Dar acum, eeee, este halt hacum. Acum este soare, amiază. Nici urmă de trăgător, victimă, împușcat, au fost șterse din memorie toate urmele faptei. Acum sunt alți oameni la mese, la hălbică, spumică, gâlgâilă, așteaptă să plece, aleargă dintr-un oraș în altul cu sacoșe pline de cadavre omorâte legal, verdețuri, nutrețuri, gramadă de cumpărături, haleul îi halește zilnic, îi mănâncă înainte să mai realizeze ei ce li se întâmplă.
La Lixăndria avem două noduri de cale ferată. Două direcții înspre care poți pleca, clare, precise, ca două fundături, sunt două capete de linie pe calea ferată.

De acolo mai departe, nu prea ai unde, prea departe, nu prea ai unde, doar pe jos, tot mai în gios. Cum nu? Uite așa, este o zonă circumscrisă, împrejmuită cu un gard care nu se vede, oricât ai încerca să-l observi, nu se vede, dar este.

Păi, și noi am încercat să fugim, și am reușit să ajungem până la Poroschia, prima comună dinspre Zimnicea. La ora aia din noapte nu mai era deschis nici spitalul de nebuni, căci așa poate o puneam de un chiolhan cu asistentele pastilate, neasemuitele îngrijitoare de minți tulburate de tulburelul zonei și nu rătăceam prin plantațiile de pepeni ale sătenilor să speriem pândarii la patru dimineața. Să ne întrebe mirați: Voi ce căutați pe aici la ora asta? 
Nene, nu mai aveam aer în oraș și ne-am gândit să luăm puțin aer de pe aici, să ne răcorim mintea, să cunoaștem mai bine satele și câmpurile județului nostru unic, neasemuit. Mata poți pleca acasă, căci noi îți putem păzi pepenii până mâine dimineață. Iar bătrânul, un pic nedumerit, un pic speriat, un pic îngăduitor față de entuziasmul tineresc, ne-a lăsat în nebunia noastră netratabilă. Bine taică, dacă ziceți că vreți să-mi păziți pepenii, nu aveți decât, puteți să și mâncați din ei, fac cinste. Și dus a fost pândarul.
 
Tot de aici poți ajunge din tren direct în Dunăre, să execuți un salt mortal în Dunăre, dacă vrei să ajungi la apă, la pește, la icre, la origini, la recitarea poemului înecatului pentru salvare, chiar dacă nu mai există urmă de salvare. Moarte frumoasă cinste cui te-a făcut la capătul Zimnicei, oraș al Latifundiarului Nicolae. De aia vorbeam eu de sârmă, garduri invizibile, zone bine delimitate, să nu te rătăcești, iar când te rătăcești să aibă ei grijă de orientarea ta în acest județ.

Cealaltă parte de cale ferată este înspre Roșiorii plini de bere, acolo sunt locuitorii hrăniți cu vitaminele și proteinele din malț.
Eu de asta beau zilnic, de la prima oră, , cum mijește ziua mă apuc de treabă. Sunt contemporan cu prima rază apărută, ea este gâlgăitul meu irepetabil, unic, marca. Și curge bine, curge maiestuos. Trahee unsă, viață lungă! Eu sunt în căutarea Graalului vitaminic din licoare, la ea vreau să ajung, la combinația de vitamine din drojdie pentru a scăpa pentru totdeauna de flămânzeală, cumpărături și de grija haleului.